Să întrețin? Să repar? Să înlocuiesc?

Organizațiile care gestionează infrastructură critică utilizează o varietate de echipamente și instalații, adesea complexe și costisitoare. Evaluarea stării și a probabilității de defectare este dificilă și scumpă, motiv pentru care se concentrează pe acele active a căror disfuncționalitate ar genera riscuri sau costuri semnificative, fie prin impactul asupra organizației, fie prin costul ridicat al înlocuirii.

Peste tot în lume, indiferent de dimensiune, companiile urmăresc să maximizeze valoarea cheltuielilor de capital și operaționale pe termen lung, și astfel evaluează riscul de nefuncționare a activelor, risc ce poate fi calculat prin înmulțirea probabilității de defectare cu consecințele acesteia.
Metodele utilizate se împart în două tipuri: cele care estimează starea activului și probabilitatea de defectare, și cele care evaluează costurile asociate acestor defecțiuni, atât pentru organizație, cât și pentru societate și/sau mediu.

Intervenția asupra unui echipament are ca obiectiv reducerea riscului prin îmbunătățirea stării acestuia. Există mai multe tipuri de intervenții, iar momentul optim pentru intervenție ia în considerare factori precum constrângerile bugetare, indicatorii de performanță și resursele disponibile. 

Există echipamente și instalații simple, ce pot fi tratate ca o unitate, deoarece intervenția afectează starea generală. Un model simplu de evaluare a riscului presupune înlocuirea activului pentru a reduce riscul, dar în majoritatea cazurilor este mai eficientă repararea pentru a restabili funcționarea.

Pentru activele complexe, însă, este necesară și evaluarea subcomponentelor, deoarece întreținerea poate influența doar anumite părți ale echipamentului.
Indiferent de complexitatea instalației, este important să fie evaluate tipurile de intervenții posibile, iar acestea includ:

• inspecții – care pot fi calitative sau cantitative, de complexitate variabilă;
• întreținere – efectuată la diferite intervale și intensități, menită să mențină funcționarea optimă, echilibrând costurile întreținerii și cele ale defecțiunilor;
• reabilitarea sau reconstrucția, acțiuni limitate de durata de viață a activului, necesare pentru a readuce echipamentele la o stare funcțională acceptabilă;
• înlocuirea, aplicată atunci când un activ nu mai poate fi reparat eficient, fie cu unul identic, fie cu unul actualizat din cauza reglementărilor sau progresului tehnologic.

Economia circulară, despre care vorbim din ce în ce mai mult, este o abordare diferită de modelul tradițional, linear, bazat pe principiul “folosim – producem – consumăm – aruncăm” și presupune un model de producție și consum care pune accent pe reparare, reutilizare, renovare / modernizare și reciclare de materiale și produse existente cât mai mult timp posibil. Avantajul major este că astfel se prelungește ciclul de viață al produselor.

Logica este tot mai folosită și în domeniul industrial, iar companiile învață să aplice strategii variate pentru a identifica combinația optimă și momentul potrivit pentru fiecare tip de intervenție în parte. De exemplu, repetarea aceleiași intervenții poate ajuta la evaluarea impactului pe termen lung, iar utilizarea mai multor intervenții după un program fix permite o planificare eficientă.

În plus, în cazul unor anumite echipamente precum generatoarele de azot, întreținerea și reabilitarea înseamnă modernizare, pentru că tehnologiile folosite în construcție permit actualizarea caracteristicilor tehnice și îmbunătățirea performanțelor fără intervenții majore în designul echipamentului.

Așa cum povesteam mai sus, există instalații simple și instalații complexe. Uneori, însă, indiferent de gradul de complexitate al instalației din punct de vedere al construcției sau funcționalității, ele sunt critice în cadrul procesului și atunci discuția despre tipul de intervenție potrivit ia o turnură cu totul diferită. Desigur, aspectul de a fi un echipament critic poate fi introdus în modelele complexe de modelare a riscului.

Dar ce facem când instalația este simplă, dar critică în aplicație?

Dincolo de teorie, și există suficiente metode de modelare, intervine bunul simț, experiența și pregătirea profesională.
Ce am înțeles noi din producția și integrarea generatoarelor de azot este că indiferent cât de mic / simplu este echipamentul, atunci când aplicația presupune riscuri (chiar și minore) ce pot duce la pierderi de vieți omenești în primul rând, nicio  intervenție nu este inutilă, chiar dacă nu respectă graficul de intervenții stabilit.

Orice situație cu risc de aprindere, explozie, incendiu trebuie tratată cu maximă responsabilitate, chiar și atunci când există explicații de tipul “așa am procedat întotdeauna și nu s-a întâmplat nimic”.

“Cauți să faci cea mai bună treabă pe care o poți face și nu crezi că vei avea vreodată o problemă până când ceva de acest fel se întâmplă.” spunea un angajat într-un interviu cu privire la pericolele legate de praful din fabrică.

Uneori, este vorba doar de acțiuni mici, necostisitoare, dar cu impact pozitiv major în ceea ce privește siguranța.

Să întrețin? Să repar? Să înlocuiesc? 
Din punct de vedere al siguranței, nu există decât un singur răspuns: orice este necesar pentru evitarea accidentelor și protejarea oamenilor în primul rând. 

Foto Pexels, Unsplash și arhivă internă.